Cu pânzele-atârnate
În liniște de vânt,
Corabia străbate
Departe de pământ.
Iar stolul rândunelelor
Trece-ntre cer și mare…
O,stelelor,stelelor,
Nemuritoare,
De ce și voi nu vă luați
Pe-ale lor urme oare?
De ce mă întristează,
Că valurile mor,
Când altele urmează
Rotind în urma lor?
De ce căderea florilor
Ș-a frunzelor ne doare?
O, norilor,norilor,
Ști-veți voi,oare
De ce rămân atâtea-n veci
Și numai omul moare?
În cer întotdeauna
Urmăm al nostru mers,
Ca soarele și luna
Rotind în univers.
Un crez adânc pătrunde-va
De-a pururi omenirea
Că undeva,undeva
E fericirea;
Și toți aleargă după ea:
N-o află nicăirea.
Mihai Eminescu
